joi, 23 noiembrie 2017

INTERNATIONAL HORIZONS


54 years after.
The Assassination of Kennedy
& conspiracy theories
by Daniel Dragomirescu

A lot has been written and said so far, both in the US and the rest of the world about the assassination of J.F. Kennedy in Dallas, an historical event which took place 54 years ago. In Romania as well the topic has been widely debated. The book “The Death of a President” by William Manchester (published in 1964, only a short time after the American edition) enjoyed great popularity in Romania. Another famous translation was that of the book “Rush to Judgment” (1968) by Mark Lane, which proposed a quite personal interpretation of the events that occurred in Dallas in the autumn of 1963. Although through its authority (with which it had been invested by Lyndon B. Johnson, Kennedy’s successor to presidency) the Warren Commission accredited and forcefully imposed the thesis of the assassin that acted by himself (the sociopath Lee Harvey Oswald), a great part of the public, according to the successive polls, doubted the truthfulness of the Warren Commission report, considering that there was no openness towards it or that at least part of it had to be hidden.

Yet behind all the conspiracy theories there are the facts.

Let us succinctly remember some of them. After his speedy arrest by the Dallas police, which had already left the impression of a blatant lack of professionalism, Oswald claimed in front of the TV cameras that he was a “patsy” (a scapegoat). If it were he who killed Kennedy, as the official history has written down so far, why was he assassinated before he appeared in front of the court? The reasons that Jack Ruby, a member of the Chicago mafia gave for killing Oswald were wearing thin and did not convince anybody. Then, like now, Oswald was just the presumptive, not the proved, assassin of the president Kennedy.

Whoever watches Abraham Zapruder’s movie can see clearly how a bullet strikes the president in the back, and shortly after that, how he is hit directly in the face by a bullet from a gun of great force and caliber, which could have killed a dinosaur.

And here’s how one could reason according to the facts. If Oswald, located at the sixth floor of the Texas Book Depository, shot Kennedy in the back from a window situated on the right side of the front of that building, then it would have been physically impossible to shoot him in the face from the same place, after only a few seconds. The trajectory of the lethal bullet was perfectly perpendicular on the axis of the road on which the presidential limousine was driven and any ballistic expert can confirm that it was not likely that the lethal bullet would follow that route if it had come from the Deposit, even admitting that in just a few seconds Oswald could have run to the window on the opposite side (the left) of the Deposit and could have placed himself in a good shooting position, in order to finish off the American president. The lethal bullet, the one that blew the president’s brain, was shot from a place other than the Deposit of school books: either from the level passage towards which the presidential party was heading (about which nobody says anything anymore), from the grassy hill (a long discussed theory) or from another side. It is obvious that Kennedy’s assassination was the work of an elite shooter, which Oswald does not seem to have been, however much he liked to take pictures of himself with a Mannlicher Carcano carbine in hand, as it had been already proved by his failure to assassinate Texan General Walker not long before.

Clint Hill, the secret agent that climbed in the still running presidential car immediately after the attack in order to protect the Kennedy couple, said that between the two or three shots there was another  gunfire which threw projectiles among the official party. And John Connaly, the governor of Texas, without denying the conclusions of the Warren Commission, declared that he held he opinion that he was not wounded by any of the buletts that hit Kennedy.

What happened on the 22 November 1963 in Dallas looks more like a public execution. An ambush where nobody was going to survive was professionally organized in Dealey Plaza. And the fact that he was so violently assassinated, in front of all the people and his Texan supporters, suggests that president Kennedy had to be stopped from winning the second presidential mandate at any costs. Why and by whom remains to be discovered, perhaps, by the historians, in the times of our great-grandchildren.

The rest is indeed a theory of conspiracy or rather a multitude of theories of conspiracy, which scholarly or sensationally combine pieces of truth with a lot of mystifications difficult to see as such, so that the American and the international public can understand anything but the whole truth in relation to Kennedy’s assassination in Dallas over half a century ago.


După 54 de ani.
Asasinarea lui Kennedy şi teoriile conspiraţiei

Despre asasinarea lui J. F. Kennedy la Dallas, eveniment istoric de la care în 2017 se împlinesc 54 de ani, s-a scris şi s-a vorbit enorm atât în Statele Unite, cât şi pe întreg mapamondul. Şi în România s-a scris şi s-a vorbit pe larg pe această temă. De mare succes s-a bucurat la noi cartea “Moartea unui preşedinte” de William Manchester (apărută în 1964, la scurtă vreme după ediţia americană), iar o altă traducere notabilă a fost cartea “O judecată pripită” (1968) de Mark Lane, care propunea o interpretare foarte personală a evenimentelor petrecute la Dallas în toamna anului 1963. Deşi Comisia Warren a acreditat şi impus cu forţa autorităţii sale (fiind investită chiar de către Lyndon B. Johnson, succesorul lui Kennedy la preşedinţie), teza asasinului care a acţionat de unul singur (sociopatul Lee Harwey Oswald), o mare parte a publicului, potrivit sondajelor care s-au făcut succesiv, a pus la îndoială veridicitatea raportului Comisiei Warren, considerând că nu se doreşte cunoaşterea adevărului sau că o parte din adevăr este ocultat.

Dar dincolo de toate teoriile conspiraţiei se află faptele.

Să rememorăm succint câteva dintre acestea. După arestarea sa, petrecută într-un timp record, deşi poliţia din Dallas a lăsat impresia unei flagrante lipse de profesionalism, Oswald a susţinut în faţa camerelor TV că este un "patsy" (un ţap ispăşitor). Dacă el l-a ucis pe Kennedy, aşa cum consemnează până astăzi istoria oficiala, atunci de ce a fost asasinat înainte de a compărea într-un proces? Motivaţia lui Jack Ruby, un mafiot originar din Chicago, pentru uciderea lui Oswald este cusută cu aţă albă şi nu convinge pe nimeni. Atunci, ca şi acum, Oswald era doar asasinul prezumtiv, şi nu dovedit al preşedintelui Kennedy.  

Cine urmăreşte filmul lui Abraham Zapruder vede clar cum un glonte îl loveşte din spate pe preşedinte, iar la scurt timp după aceea vede cum este lovit direct din faţă cu o armă de mare calibru şi putere, cu care s-ar fi putut doborî dintr-un singur foc şi un dinozaur.

Şi acum iată raţionamentul care poate decurge de aici. Dacă Oswald, plasat de un martor la etajul şase al Texas Book Depository, l-a împuşcat pe Kennedy în spate de la o fereastră situată pe latura din dreapta din partea frontală a acelei clădiri, atunci ar fi fost fizic imposibil ca, din acelaşi loc, peste numai câteva secunde, să îl împuşte şi din faţă. Traiectoria glonţului fatal a fost perfect perpendiculară pe axa drumului pe care se deplasa limuzina prezidenţială şi orice expert în balistică poate confirma că era foarte puţin probabil ca glontele fatal să se înscrie pe acea traiectorie perpendiculară venind dinspre Depozit, chiar admiţând că în doar câteva secunde Oswald ar fi putut alerga la fereastra din latura opusă (stângă) a Depozitului şi s-ar fi putut plasa într-o bună poziţie de tragere, pentru ca de acolo să-i dea preşedintelui Americii lovitura de graţie. Glontele fatal, care i-a spulberat preşedintelui creierul, a fost tras din alt loc decât din Depozitul de cărţi şcolare: fie de pe pasajul de nivel spre care se îndrepta cortegiul prezidenţial (şi de care mai nimeni nu vorbeşte), fie dinspre colina de iarbă (despre care s-a vorbit mult), fie din altă parte. Este clar că asasinarea lui Kennedy a fost opera unui trăgător de elită, ceea ce Oswald, oricât s-ar fi pozat el în curtea casei cu o carabină Mannlicher Carcano în mână, nu pare să fi fost, după cum o probează şi eşecul încercării sale de a-l asasina pe generalul texan Walker nu cu multă vreme înainte.    

Clint Hill, agentul secret care a urcat din mers în maşina prezidenţială imediat după atentat, pentru a proteja cuplul Kennedy, a spus ca între cele două sau trei împuşcături s-a mai auzit şi o salvă care ar fi împroşcat proiectile în jurul cortegiului oficial. Iar John Connally, guvernatorul statului Texas, fără a contesta concluziile Comisiei Warren, a declarat că el rămâne la părerea că nu a fost rănit de nici unul dintre gloanţele care l-au lovit pe Kennedy.

Ce s-a întâmplat în 22 noiembrie 1963 la Dallas arată destul de bine ca o execuţie publică. În Dealey Plaza s-a organizat la modul profesionist o ambuscadă căreia nimeni nu i-ar fi putut supravieţui. Iar faptul ca a fost asasinat cu atâta violenţă, în faţa populaţiei şi a suporterilor săi texani, sugerează că preşedintele Kennedy trebuia să fie cu orice preţ oprit să câştige al doilea mandat prezidenţial. De ce şi de către cine îi vor lămuri, poate, istoricii pe strănepoţii noştri.

Restul, într-adevar, este o teorie a conspiraţiei sau mai degrabă, o multitudine de teorii ale conspiraţiei, care combină în mod savant ori senzaţional bucăţi de adevăr cu o sumedenie de mistificări greu de recunoscut ca atare, pentru ca publicul american şi cel internaţional să înţeleagă orice în legătură cu asasinarea lui Kennedy la Dallas în urmă cu peste o jumătate de secol, dar nu adevărul în totalitatea sa.

English version by Roxana Doncu

miercuri, 22 noiembrie 2017

ORIZONTUL PROZEI: ROXANA DONCU (ROMANIA)


Camera obscura

Cartea fiecărui oraș se citește în taină, acesta e un adevăr universal. Când te plimbi de-a lungul promenadei ce urmează a fi construită, fantomele alegătorilor matinali se izbesc de cele ale trecătorilor și se încaieră pentru a-și cuceri fiecare un teritoriu inexistent. Veverițele se înmulțesc, visează deja la prăzile fabuloase de alune și popcorn, în timp ce ciorile își aruncă una alteia priviri piezișe, încercând să calculeze numărul exact al vecinelor cărora arțarul le va putea oferi adăpost. Dacă împarți trei sute de crăci la o sută de locuitori, rezultatul e aproximativ trei. La sfărșitul iernii, după înghețul care le va decima, vor fi poate două, sau doar una și jumătate.

Nu doar apa poate fi o oglindă, își spune bărbatul în vreme ce se împiedică de rădăcina unui copac pe care frunzișul putred a transformat-o în capcană. Se oprește o clipă ca să-și șteargă ochelarii aburiți. Apa poate oferi atât o reflectare fidelă, cât și o camuflare abilă, ea e artistul desăvârșit. Ce să vezi când te uiți în jur? În zadar încearcă el să afle secretul orașului, acum mintea i se învârtește în rotocoale, desenând spirală după spirală, iar pe ochiul lui interior s-a așternut un praf gros. Sticla lentilelor strălucește, închizând lumina care apune într-un curcubeu: el însuși o proprietate a apei și a luminii, un vlăstar al zeilor.

Pe lac se fugăresc umbrele fusiforme ale zgârâie norilor de oțel din depărtare. Un pescar se conversează cu peștii pe jumătate înghețați, încercând să-i transforme în mâncare; unii prind nada, alții înoată nepăsători mai departe. Parcă n-aș fi chiar așa de diferit de pescarul acesta, și eu îmi arunc plasa, dar gândurile sunt mult mai lunecoase, și lasă în urma lor o pojghiță subțire de gheață: cei mai mulți alunecă și își frâng gâtul. Pescărușii privesc cu dispreț către undiță: șarpele acesta nu se mișcă mai deloc, oare cum o vrea să prindă peștele? Decolează, apoi plutesc preț de o clipă, țâșnesc direct înspre pradă. Ce păcat că nu avem aripi…

Și totuși, își amintește brusc bărbatul, la celălalt capăt al curcubeului se găsește întotdeauna o comoară. Ascunsă cu grijă și păzită de troli cu fețe de cartof. S-a așezat exact în acel punct, iar asfințitul revarsă găleți de aur peste părul său înspicat. Privește spre șantier ca un alt Pavel rătăcit în deșert, copleșit de lumina revelației. Aproape oarbă, privirea i se rostogolește peste munții de nisip și noroi răsturnat care scot la iveală tezaurul lor de scoici și melci, peste spatele încovoiat al pescarului și stolurile de păsări, către un punct anonim de la orizont. Parcă l-ar fi văzut pe însuși Îngerul Vremurilor Viitoare cu a sa soră geamănă, Inspirația.

Fiecare oraș are secretul său: unele îl țin ferecat sub lacăt în catacombele întunecate ale trecutului, altele și-l etalează cu îndrăzneală în fața vizitatorilor sau a cuceritorilor lor, camuflat subtil sub un cifru bizar, un alfabet necunoscut sau un scris de nedescifrat. E nevoie de curaj ca să poți pătrunde primul fel de taină, și de perseverență, sau de noroc chior, ca să o descoperi pe cea de-a doua. Reflecția și obiectul ei: desenul schimbător de pe lac ascunde viața neîntreruptă din adâncurile sale. Scrisă cu cerneală invizibilă, viața de pe fundul lacului își arată doar umbra, și asta doar dacă o forțezi. Moartea, din păcate, nu ne oferă nicio revelație.

Nu trece o zi fără ca el să se plimbe pe șantierul de pe malul lacului, trăgând cu ochiul la schimbările imperceptibile ale pământului și ale vremii. Păsările zboară când se apropie de promenadă, și fâlfâitul de aripi îl face să tresară. Gândurile i se risipesc, asemenea pescărușilor. Uneori se întâlnește cu alți trecători, își aduce aminte brusc de cele două puștoaice gălăgioase care erau cât pe ce să cadă în lac făcându-și un selfie. Cei mai mulți dintre oameni se plimbă însă în tăcere, ca și când ar vizita un muzeu, sau ca și cum locul le-ar impune un legământ al tăcerii. Nu există un teren mai propice pentru gândire.

Apa nu e singura care are însușirea de a oglindi, reflectă el, la fel face. și mintea. Ce reflectă însă mintea? Se opri o clipă ca să-și scoată ochelarii și să le șteargă lentilele, ca de obicei. Atunci zări ceva sclipind printre pletele unduitoare ale sălciilor de lângă apă, un nor auriu ca acela, din care, demult, se întrupase la orizont Îngerul Vremurilor Viitoare. Era flash-ul unui aparat de fotografiat: clipi orbitor înspre el, apoi spre umbra care bloca razele soarelui. Vine un moment în viață când fiecare discipol devine maestru: pe ecranul digital al aparatului se transformă el însuși într-o reflecție, într-un alfabet bizar care va ascunde mereu un secret.


Camera obscura

Every city has its secret, and ours is no exception. When one takes a walk along the future promenade, the specters of its leisurely passers-by and frantic joggers bump into each other, fighting for the inexistent space they will mark as conquered territory. The squirrels are multiplying, already dreaming of the rich captures of peanuts and popcorn, and the crows furtively eye each other, trying to calculate the exact number of neighbours the maple tree will accommodate. There are three hundred branches divided between one hundred inhabitants, this makes roughly three. At the end of winter, after the seeping frost, there will be only two, or maybe one and a half.

Reflection is not only the property of water, the man says to himself as he stumbles across a root carefully hidden by the rotten foliage. He stops to clean his befogged glasses. Water can mirror faithfully and conceal beautifully, it is the consummate artist. What does one see when one looks at the world? He has been trying to figure out the secret of the city for too long, now his mind is running in circles, drawing models of itself, and dust has settled on his inner eye. The glasses sparkle and catch the vanishing daylight in a rainbow: itself a property of water and light, a child of the gods.

Distance makes the silvery sky-scrapers throw lengthening shadows on the lake. A fisherman is talking to the half-frozen fish, trying to convert them into food; some fall for the bait, others swim on. I am not so different from this fisherman, I throw my net, too, but thoughts are much more slippery, and they leave behind a trail of thin ice: many have slipped and broken their necks. The gulls cry derisively at the fishing rod: this snake does not move at all, how does it want to get the fish? They take off, hover for a second, then dive straight for the prey. It’s a pity one doesn’t have wings…

But at the other end of the rainbow there is always a treasure, the man suddenly remembers. Carefully hidden and guarded by potato-faced trolls. He is sitting in the exact spot, dusk is pouring buckets of gold over his graying hair. He faces the construction site as another Paul in the burning desert, overwhelmed by revelation. Almost blind, his gaze rolls over the mountains of sand, the upturned mud with its cache of shells and snails, the arched back of the fisherman, the flurry of birds, towards an unidentified point on the horizon. It is almost as if he had seen the Angel of the Future and its twin sister, Inspiration.

Every city has its secret: some keep it hidden in the dark vaults of their past, securely padlocked, others flaunt it in the face of their visitors and besiegers, locked in a strange code, a foreign alphabet or an undecipherable handwriting. It takes courage to break into the secrets of the first kind, and perseverance, or sheer luck, to discover the second. The reflection and its object: the changing design on the lake blurs the perpetual life in its depths. Written in invisible ink, the life at the bottom of the lake reveals only its skeleton, and this only by some kind of violation. But death has no secrets to reveal.

Every day he goes out for a walk along the construction site on the lake, taking in the subtle changes of the earth and weather. The birds fly away when he approaches the promenade, and he is always startled by the sudden flush of wings. His thoughts are scattered, too, like the gulls. Sometimes, he meets other people, he remembers that couple of talkative teenagers, who were taking a selfie of themselves almost falling into the lake. Most of the people are silent, though, as if they were walking inside a museum, or as if the place was demanding a vow of silence. There is no more fertile soil for thought.

Reflection is not only the property of water, he thinks, but of the mind also. What does the mind reflect? He stopped to take off and clean his glasses, as usual. He had seen something sparkling among the flowing tresses of the water willows, a golden glow like the one from which, one day, long ago, the Angel of the Future was incarnated on the horizon. A camera flashed: he looked blindly into it, and then into the shadow that was blocking the sun. There is a moment when every disciple turns into a master: on the digital screen he had himself become a reflection, a strange alphabet disguising a secret.

Traducere de Roxana Doncu

Profil. Profile

Roxana Doncu (1977, Bucureşti). Prozatoare, poetă, traducătoare, asistentă la Universitatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila” din Bucureşti. Este absolventă a Universității din București, Facultatea de Filologie, secția rusă - engleză, cu o lucrare de licență pe opera scriitorului emigrant ruso-american Vladimir Nabokov. La aceeași universitate își încheie și studiile de master pe literatură rusă și cele de doctorat pe literatură post-colonială. A tradus din rusă povestiri de Vladimir Nabokov, Boris Zaițev și Nadejda Teffi pentru revistele “România literară” și “Contemporanul”. Traducător-colaborator al revistei interculturale “Orizont literar contemporan” din anul 2012, a tradus și un volum de poezie al poetului britanic Martin Bates pentru colecția “Bibliotheca Universalis”. A publicat poezii și scurte povestiri în revistele “România literară”. Publicată în OLC: 4/2013, 2, 3, 5/2015, 1, 2, 4/2016, 4/2017. . Cărţi în “Bibliotheca Universalis”: Decalogul (2016).

Roxana Doncu (1977, Bucharest). Prose writer, poet, translator, assistant to the University of Medicine and Pharmacy “Carol Davila” of Bucahrest. Graduated from the University of Bucharest, the Faculty of Philology, Russian-English sections with a thesis on the work of the Russian-American émigré writer Vladimir Nabokov. She completed her graduate studies on Russian literature and her Ph.D on postcolonial literature at the same university. From Russian she translated short stories by Vladimir Nabokov, Boris Zaițev and Nadejda Teffi for the literary magazines “România literară” and “Contemporanul”. A translator-collaborator of the intercultural magazine “Contemporary Literary Horizon” since 2012, she has also translated a poetry volume of the British poet Martin Bates in the collection “Bibliotheca Universalis”. She published poems and short stories in the magazine “România literară”. Published in CLH: 4/2013, 2, 3, 5/2015, 1, 2, 4/2016, 4/2017. Books in “Bibliotheca Universalis”: The Decalogue (2016).


duminică, 12 noiembrie 2017

EUROPEAN HORIZONS: RAYMOND WALDEN (GERMANY)


Contemporary Literary Horizon, No 60

What a title for a literary magazine which is now edited for the 60th time and, further more, is raising the claim: “ALL THE WORLD IN A JOURNAL”! The claim is program because, started as a bilingual journal, long since a multilingualism resulted by  the steadily growing number of authors which, from many countries of all continents, contribute to the success of this unique bimonthly periodical.

Poets, editors, essayists, philosophers, journalists, social critics, nature lovers and philanthropists are creating , in liberal independence, an exemplary project of cultural, international-global collaboration as it hardly turns out in world politics, unfortunately.

Initiator and spiritus rector is in Bucharest the Romanian writer, translator, editor and journalist, Daniel Dragomirescu. His untiring commitment, his publishing qualification and his overwhelming sociability, combined with his sharp analyses of political and historical circumstances, are motivation for many authors to look above the own horizon, not at least for their own confirmation. This beacon “Orizont Literar Contemporan (Contemporary Literary Horizon , CLH) is coming from a Romania that Daniel Dragomirescu describes as follows: “Dominated by political forces for whom real democracy did not matter at all, Romania remained at the periphery of the civilized world, with corrupt politicians, an economic development under its potential, a multitude of plagiarists that turned into ministers overnight … with palaces of hundreds of thousands euro and tens of thousands of socially assisted, with millions of people that are leaving or have already left the country in search of a better life.” (CLH 59, p. 3)

A shameful balance for a country that belongs to the European Union, but is let down by it. This, for me personally, is also a reason to participate again and again as an author. 

On the occasion of the anniversary edition No 60 I congratulate us all, writers as readers and especially Daniel Dragomirescu to whom I feel attached by friendly relationship and philosophically similar views.

He and “his” magazine give honor to liberal ethos, give the pleasure of independent art and they convey also sense to literary work for the benefit of nonviolence and peace in a world of painful turmoil.

Cultural profile

Raymond Walden (1945, Jena, Deutschland). Autor, Dichter und Philosoph. 2005 veröffentlichte er das Buch Sentenzen von Freiheit – Kosmonomisches Manifest. Für Raymond Walden leben wir nicht in der “bestmöglichen Welt”. Sein analytischer und kritischer Geist ist unbequem für manche postmoderne oder dekadente Mentalität, aber er ist eine nötige Annäherung im Namen der menschlichen Vernunft. Im CLH: 1, 4/2010, 1, 2, 5, 6/2011, 1, 3, 6 / 2012, Ant. 3/2012, 1, 3, 4, 5/2013, 1, 2, 3, 4, 6/2014, 1, 2, 3, 4, 5/2015, 2, 3, 4, 5, 6/2016, 1, 3, 4, 5/2017. Im “Bibliotheca Universalis”: Die Fallstricke des Interimsmenschen (2015). 

Raymond Walden (1945, Jena, Germany). Writer, poet and philosopher. In 2005 he published the book Sentences of Freedom - The Cosmonomic Manifesto and in 2008,  Human Believing. For Raymond Walden we are not living in „the best possible world“. His analytical and critical spirit is not comfortable for some postmodernist or decadent mentality, but it is a necessary approach on behalf of human reason. Published in CLH: 1, 4/2010, 1, 2, 5, 6/2011, 1, 3, 6 / 2012, Ant. 3/2012, 1, 3, 4, 5/2013, 1, 2, 3, 4, 6/2014, 1, 2, 3, 4, 5/2015, 2, 3, 4, 5, 6/2016, 1, 3, 4, 5/2017. Books in “Bibliotheca Universalis”: The Pitfalls of the Interim Human (2015).

marți, 7 noiembrie 2017

NEW BOOKS IN BIBLIOTHECA UNIVERSALIS


The Mirabelle tree

by Daniel Dragomirescu

It is not only the acacia that deserves to be immortalized in literature, but also more modest trees. Like the Mirabelle plum tree, for instance.

On 23rd November 1963, when John Fitzgerald Kennedy was assassinated in Dallas, I was a student in the 5th grade in the oil city of Videle, the residence of a county in the vaster administrative unit of the Bucharest region. Although I was of such a young age, what happened on the international political scene in the context of the Cold War did not leave me indifferent; on the contrary, it interested me to a greater extent that was the rule among my generation.

I think that I found out the news of Kennedy’s assassination, who was at the time the president of the world’s greatest power and the leader of the Western World, the mortal enemy of the Soviet Union, led then by the arrogant and unlikeable Khrushchev, in the office of the Single Accountant Service from the financial section of the county (where my father worked) in the first hours of the morning on the 23rd November. Since after I had completed the first four grades I used to go to school in the afternoon, and my mother had abandoned us not long ago, running away from home, my father used to wake me up early in the morning and took me with him to work, where I did my homework and spend half of my day. Thus I heard the news of the assassination of the American president from one of my father’s workmates, Iulică Bongioianu, a cheerful and talkative man, who uttered it loud and clear.

The news, I think, was already circulating among the clerks of the financial section, as it had been communicated on the first radio news bulletin, and I remember that my father, entering the single accounting service that morning, insisted on receiving confirmation from the lips of Iulică Bongioianu, who worked at the office directly in front of him. Reeking – as was his custom – of booze and cheap tobacco, unshaven and with bloodshot eyes, Iulică Bongioianu made some gestures in the air with his right hand, and standing up near his office told my father in a hoarse voice that yes, it was true, president Kennedy had been shot… He emphasized his words, looking with curiosity at my father in order to catch his reaction. My father remained speechless, as if such a horrid deed could not fit at once in his mind and staring at his workmate in disbelief, protested:

“It can’t be…Why?!...”

Then Iulică Bongioianu, who expected exactly this reaction on the part of my father, with a aly smile on his unshaven face, recounted the most far-fetched and grotesque explanation of the Dallas assasination which I have ever heard. He told my father that president Kennedy had died because he had climbed a neighbour’s mirabelle tree, and the neighbour caught him red-handed and shot him. My father smiled, seeming to appreciate this parable to a certain extent, but repeated that it was imposible, it could not have happened like this…, he, Iulică Bongioianu was not serious, he was joking!...

A strange silence fell in the office, after which both my father and Iulică Bongioianu sat down, took out their paperwork and started work without any comments regarding the attack in which the American president had been killed. I asked myself what on earth had made Iulică Bongioianu recount the mirabelle story to my father. Were there any mirabelle trees in Dallas?! Was Kennedy so fond of mirabelles?!...

(from the book in progress "Humans & Puppets")

Translation by Roxana Doncu


ALL THE WORLD IN A LIBRARY

vineri, 3 noiembrie 2017

CONTEMPORARY POETS IN "BIBLIOTHECA UNIVERSALIS": ALBERT HAGENAARS (THE NETHERLANDS)























THE TEMPLE OF POETRY I

Sharper than your angry, whispering voice
the night’s ray of truth strikes across the world
in my head, over the soaked cortex of language,
where the men who I am think they are sleeping.

Its azure light lays bare many milligrammes,
the drifting of Phytocalm and Temazepam,
forcing a path into the waving valerian
where the teacher on his blackboard calculates

the distance to the Southern Cross, to which
the temple is oriented. He analyses what the mother daily
made her son pray on four knees, and disclaims
every form of side effects, in everyone’s interest.


TEMPLUL POEZIEI I

Mai ascuțită decât vocea ta șuierând furioasă
raza de adevăr a nopții traversează lumea
în capul meu, pe deasupra cortexului umed al limbii
unde oamenii care sunt eu cred că dorm.

Lumina ei de azur dezvelește mai multe miligrame,
Phytocalm-ul și Temazepam-ul rătăcind,
croind o cărare prin valeriana în valuri
unde profesorul calculează pe tablă

distanța până la Crucea sudului, spre care
e orientat templul. El analizează ceea ce zilnic mama
își punea fiul să se roage în genunchi, și neagă
orice formă de efecte adverse, în interesul tuturora.

(from Bleeding Reliefs. Reliefuri însângerate, “Bibliotheca Universalis”, 2015)


Profile. Profil

Albert Hagenaars (1955, Bergen op Zoom, The Netherlands). Poet, translator and editor. He published poems, novels, translations and critical reviews on literature and modern visual art. For more than 30 years he has been working for the Dutch National Library Service. Contributor to “Brabant Kulturelle” magazine. Several of his books were translated, into German, English, French, Romanian and Indonesian. He also produced poetry cd’s (with music written by pianist Jan Walraven and the American composer Dirk Stromberg) and videos (see You Tube). In 2007 he received the Sakko Prize, an oeuvre award which is provided by Tamoil Nederland BV yearly. Albert Hagenaars has travelled in a.o. Blakans, the United States, Latin-America and the Far East. For the last ten years he has spent the summertime in Java, Indonesia, living and working in his wife’s country of origin. Not by coincidence his themes are travel, intercultural relations, identity and alienation. Since he started reading poetry, at the age of fifteen, he has always been more interested in poets who, rather than trying to belong to any group or cenacle, go their own way. Published in CLH: 3, 6/2013, 2/2014, 1/2015. Books in “Bibliotheca Universalis’: Bleeding Reliefs (2015).

Albert Hagenaars (1955, Bergen op Zoom, Olanda). Poet, traducător și editor. A publicat poezii, romane, traduceri și recenzii critice atât în domeniul literar, cât și în cel al artei vizuale moderne. Lucrează la Biblioteca Națională a Olandei de mai bine de 30 de ani. Redactor la revista “Brabant Kulturelle”. Câteva dintre cărțile sale au fost traduse în germană, engleză, franceză, română și indoneziană. A înregistrat și CD-uri cu poezii (pe muzică compusă de pianistul Jan Walraven și de compozitorul american Dirk Stromberg) și videoclipuri (vezi Youtube). În 2007, i-a fost acordat Premiul Sakko, pentru întreaga operă literară, oferit anual de către Tamoil Nederland BV. A călătorit în Balcani, Statele Unite, în America Latină și în Extremul Orient. În ultimii zece ani, și-a petrecut verile în Java, Indonezia. Nu este o coincidență faptul că alege teme precum relațiile culturale, călătoriile, identitatea și alienarea. De când a început să citească poezii, în jurul vârstei de 15 ani, l-au interesat întotdeauna mai degrabă poeții care erau fideli stilului lor unic, în loc să se încadreze într-un anumit grup sau cenaclu. Publicat în OLC: 3, 6/2013, 2/2014, 1/2015. Cărţi în “Bibliotheca Universalis’: Reliefuri însângerate (2015).
(Intercultural Dictionary, 2017)

 Traducere de Roxana Doncu

joi, 2 noiembrie 2017

NEW IN BIBLIOTHECA UNIVERSALIS. NOU LA BIBLIOTHECA UNIVERSALIS. NUEVO EN BIBLIOTHECA UNIVERSALIS



O nouă lansare sub egida “Bibliotheca Universalis”. 
Poetul Kees van Meel la Bucureşti

Marţi, 31 octombrie 2017, la mansarda librăriei Cărturești Verona, a avut loc o întâlnire cu poetul și jurnalistul cultural Kees van Meel din oraşul olandez Breda. Cu această ocazie a avut loc lansarea volumului Theater van het woord / Theater of the word / Un teatru al cuvântului (Colecţia “Bibliotheca Universalis”, 2017). La eveniment au participat Roxana Doncu, traducătoarea cărții în limba română,  Monica Manolachi (Universitatea din București),  traducători, profesori, studenți. Kees van Meel a publicat mai multe volume de poezie printre care Dichter (2001), Als (2005), De geboorte van de dichter (2007), Niemandslanden (2009), Woordbeelden ontmoeten beeldvormen (2015), Dwalen in woorden / Hoinar în cuvinte (“Bibliotheca Universalis”, 2016).


A new launching of “Bibliotheca Universalis”. 
Poet Kees van Meel in Bucharest

On Tuesday, October 31, 2017, the Dutch poet and cultural journalist Kees van Meel, gave a reading in the attic of Cărturești Verona bookshop. On this occasion, has his trilingual collection Theater van het woord / Theater of the word / Teatrul cuvântului (“Bibliotheca Universalis”, 2017) was launched. The participants in this event were Roxana Doncu, the translator of the book into Romanian, Monica Manolachi (University of Bucharest), translators, professors, students. Kees van Meel has published several other poetry collections: Dichter (2001), Als (2005), De geboorte van de dichter (2007), Niemandslanden (2009), Woordbeelden ontmoeten beeldvormen (2015), Dwalen in woorden / Hoinar în cuvinte (“Bibliotheca Universalis”, 2016).

Redacţia OLC. CLH Editorial Team

marți, 24 octombrie 2017

NEW UNIVERSAL HORIZONS: DANIEL DRAGOMIRESCU

Aurel I. Vlad, Procession of the sacrified beings 
(The Memorial of the Victims of Communism. Memorial Sighet, Romania)

The Obsessive Decade - A Revised Version

Philosopher Gabriel Liiceanu recently commented, on a TV channel, on the pardon law, promulgated by the Parliament: „… There was some talk, in an interview, about dignity…their dignity is hurt, it went too far, dignity is not respected in prison” and then asked himself rhetorically: „Is it respected in hospitals, in schools, where children sit in freezing cold classrooms, in the Romanian trains or on the highways?”

This question asked by the well-know philosopher is justified. In the 50s, in the prisons of the communist regime, people like Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea and Alexandru Paleologu were kept in conditions which resembled those of the extermination camps. Many of them did not come out alive from behind bars. No public voice, no organization, no institution dared to speak out back then in Romania (RPR/RSR) in order to demand that they be freed on account on the inhuman conditions they were being kept in. The deputies from MAN and the governing class did not move a finger for those imprisoned in a discretionary manner, which disregarded elementary human rights. It was an upside-down world. The West only sometimes protested, not very audibly, while Western public opinion was made to believe that in the Eastern communist camp a better and more just world was being created.

And now this upside-down world is coming back after decades, in an equally flagrant and illegitimate manner. Now deputies and governing people give pardon laws and free the vicious, bandits, criminals, and no doubt, the huge names of corruption, who are responsible for the misery of today’s Romania. If it was possible for the Romanian elite to be kept in communist prisons in inhuman conditions, the elite of petty thieves, criminals and mafia is given their freedom back, in the name of human rights. A man like Mircea Vulcănescu, after writing his work for the country, had to die in prison, while a man like Dan Voiculescu, after looting the country, had to be released 7 years earlier so that he could freely indulge in luxury for the rest of his life. The current political regime, the result of a combination that wants to be socialist-liberal, is in reality just a new version of the obsessive decade.


Obsedantul deceniu în versiune revizuită

În legătură cu legea graţierii, promulgată de parlament, filosoful Gabriel Liiceanu remarca recent, la un post de televiziune: “...S-a vorbit, într-un interviu, despre demnitate... este rănită demnitatea lor, s-a mers prea departe, demnitatea nu e respectată în închisori” şi apoi se întreba retoric: “E respectată în spitale, în şcoli, la copiii care stau în clase în frig, în trenurile din România, pe şosele?...”

Luarea de atitudine a cunoscutului filosof este justificată. În anii 50, în închisorile regimului comunist, în condiţii de exterminare, erau (de)ţinuti oameni ca Mircea Vulcanescu, Petre Ţuţea, Alexandru Paleologu etc. Mulţi dintre acei deţinuţi politici nici nu au mai ieşit vii din spatele gratiilor. Nici o voce publică, nici un for, nici o instituţie nu s-au putut face auzită atunci în România (RPR/RSR) pentru a cere punerea lor în libertate pentru condiţiile inumane în care erau ţinuţi în puşcării. Deputaţii din MAN şi guvernanţii nu mişcau un deget pentru cei închişi în mod discreţionar şi cu nesocotirea celor mai elementare drepturi ale omului. Era o lume întoarsă pe dos. Occidentul protesta cu jumătate de glas uneori, iar opinia publică occidentală era făcută să creadă că în lagărul comunist din Est se făurea o lume mai bună şi mai dreaptă.

Şi iată că lumea întoarsă pe dos revine după decenii, într-un mod la fel de flagrant şi de ilegitim. Acum deputaţii şi guvernanţii dau legi de graţiere şi îi scot din închisori pe declasaţi, hoţi şi criminali şi, fără nici o îndoială, pe marii corupţi, care sunt responsabili pentru toate stările de lucruri jalnice din România de azi. Dacă elita românească putea fi ţinută în închisorile comuniste în condiţii de exterminare, elita borfaşilor, a mafioţilor şi a criminalilor este repusă în libertate, în numele drepturilor omului. Un Mircea Vulcănescu, după o operă închinată ţării, trebuia să moară în puşcărie, un Dan Voiculescu, după ce a devalizat ţara, trebuia să iasă din dosul gratiilor cu 7 ani mai înainte, ca să trăiască în libertate până la adânci batrâneţe. Actualul regim politic, rezultat dintr-o combinaţie care se doreşte socialist-liberală, este în realitate o versiune nouă a obsedantului deceniu.


El obsesivo decenio en versión revisada

Con respecto a la ley de indulto, promulgada por el parlamento, el filósofo Gabriel Liiceanu notaba recientemente, en un canal de televisión: "...Se ha hablado, en una entrevista, sobre la dignidad... está herida su dignidad, se ha llegado demasiado lejos, la dignidad no es respetada en las prisiones" y después se preguntaba retóricamente: "¿Es respetada en los hospitales, en las escuelas, en los niños que se quedan en aulas en frío, en los trenes de Rumanía, en las carreteras?"

La actitud que tomó el conocido filósofo es justificada. En los años 50, en las prisiones del régimen comunista, en condiciones de exterminación, estaban encarceladas personas como Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea, Alexandru Paleologu etc. Muchos de aquellos detenidos políticos no han vuelto a salir vivos detrás de las rejas. Ninguna voz pública, ningún foro, ninguna institución ha podido hacerse escuchar entonces en Rumanía (RPR/RSR) para pedir su liberación a causa de las condiciones inhumanas en las que estaban detenidos en prisiones. Los diputados de MAN y los gobernantes no movían un solo dedo por los encerrados de manera arbitraria y sin tener en cuenta los más elementales derechos humanos. Era un mundo al revés. A veces el Occidente desaprobaba en voz baja, y la opinión pública occidental creía que en el campo de deportación comunista del Este se fraguaba un mundo mejor y más justo.

Y vaya que el mundo al revés regresa decenios después, de un modo igual de flagrante y de ilegítimo. Ahora los diputados y gobernantes dan leyes de indulto y sacan de las cárceles a los degenerados, depravados, bandidos y asesinos y, sin duda alguna, a los grandes corruptos, que son responsables del estado deplorable de las cosas de la actual Rumanía. Si la elite rumana podía ser encerrada en las prisiones comunistas en condiciones de exterminación, la elite de los estafadores, mafiosos y criminales es repuesta en libertad, en nombre de los derechos humanos. Un Mircea Vulcănescu, al cabo de una obra dedicada al país, tenía que morir en la cárcel, un Dan Voiculescu, luego de estafar el país, tenía que ser sacado 7 años antes de la cárcel, para darse la gran vida y disfrutar de la libertad para siempre. El actual régimen político, resultado de una combinación que pretende ser socialista-liberal, es en realidad una nueva versión del obsesivo decenio.

Versiune engleză de Roxana Doncu

Versiune spaniolă de Monica Dragomirescu